17 ianuarie 2011
Între imaginarul imaginat şi imaginarul trăit mă încerca nostalgia unui paradis posibil. Gelu Naum
Imaginația vine tot timpul prea devreme, iar trăitul prea târziu. Iar eu mergeam pe portbagajul bicicletei și mă agățam ca o zăluzită de imaginație.
Nu mai vazusem niciodată niște mâini ca ale tale. Am crezut la un moment dat că de fapt o vrei pe siameză și nu pe mine. Nu-mi venea să cred, dar ce fericită am fost când m-am întors și am mers din nou pe portbagajul bicicletei tale de iarnă, plină de stickere. Când era vorba de altceva, eram prea pierdută în alcool ca să mai simt ceva frumos, darmite să-mi amintesc ce simțeam. Da, probabil că iubeam – dacă acesta este verbul cel mai bun pentru a descrie ce se petrecea în mine, încă mă mai întreb și mă voi întreba mult timp de acum încolo – și zgomotul pe care îl scoteai în somn. Atunci se schimba ceva și mă posedai și deveneam una cu tine cum niciodată nu s-a întâmplat, dar cum mi-am imaginat de atâtea ori. Ajunsesem să văd in tot ce luai, ceva dat. Fără modestie, consider că ai stârnit în mine cele mai frumoase bucăți de proză abstractă pe care le-am scris până acum. Cu toate că, între noi și Freud fie spus, același zgomot îl scoate și fratele meu când doarme. Tremuram pe interior și mi se înmuiau genunchi de fiecare dată când puneai, prietenește, mâna pe mine. Odată, când eram la Madrid, mi-era un dor așa de mare încât chiar am simțit cum îți pui mâinile în jurul meu, cum mă iei în brațe și adormim îmbrățișați, atât de simplu și doar atât îmi doream. Nu știu ce înseamnă să iubești, nu înțeleg semnificația expresiei „te iubesc”, dar, pentru că nu mai simțisem niciodată amalgamul de emoții, fluturași în stomac, sentimente pe care îl simțeam atunci, mă gândesc că aș putea spune că iubeam (oare?) felul în care fumai – o mișcare amplă a mâinii, capul ușor înălțat, buza de jos ieșită un pic în afară când expirai fumul, iar în degetele tale atât de lungi, țigarea părea așa minusculă. Multumesc pentru Beach House. Niciodată nu am fost mai intrigată de un om, căci nu știam ce vrei de la mine și tot timpul mă loveam de un zid, care sugea tot ce i se oferea. Mai patetice și mai melodramatice decât ultimele cuvinte pe care mi le-ai scris de mână, pe o foaie dictando. Îmi plăcea să-ți dau tot felul de nume și îmi plăcea să le folosesc pe toate odată. Nu doar o dată, în singurătatea în care m-am trezit în nordul îndepărtat, mi-am oferit un pic de plăcere, tristă și prea solitară, citind un schimb sexual de replici. Sau cât de dor îmi era deja, când încă nici nu plecasem, eram in taxi-ul în care m-ai urcat și te priveam îndepărtându-te pe bicicleta, atât de înalt, de slab, de zvelt, de sexi cu pantalonii ăia verzi. Un zid fără nicio spărtură prin care se îmi dea și mie o fărâmă.
Nu mă întreb, acum, decât unde mi-ai fost cand rătaceam pe străzi, când rătăceam prin bucurie fără să mă bucur, când căutam confirmari uitându-mă mereu la ceas să surprind ora fixă (ca o nebună, să văd un minut în plus însemna un nod în gât și o sare pe obraz). Si unde-ți sunt acum când vrei, în sfârșit, să mă lingi în pizdă doar pe mine?
Așa se incheie confesiunea și exorcizarea mea.
21 decembrie 2010
4 octombrie 2010
sau cum se vede lumea din nordul intunecos…
sau, pur si simplu, cuvantul care ma bantuie din liceu, cand l-am intalnit pentru prima data, fara sa stiu ce inseamna si fara sa gasesc vreo referinta la el, in afara de cea din cartea lui Liviu Antonesei.
iar semnificatia pe care i-am dat-o, in lipsa celei adevarate, incredibil de adevarata pentru mine, dar incredibil de departe de toata eternitatea si toate ciclurile temporale care se repeta la nesfarsit prin miscarea continua a sarpelui, dar atat de aproape paroxismul drag mie, nascut din miscarea hipnotica, in cerc in cerc in cerc in cerc in cerc mai repede mai repede mai repede, a sarpelui care din prea multa iubire de sine se devoreaza…
sau ce sa fac cu preaplinul sufletului?
(http://www.allenginsberg.org/index.php?page=untitled-1)
18 iunie 2010
oare ce ai zice daca ti-as spune ca am fost pe strada ta? eram in zona si am privit din colt…m-am uitat sau m-am holbat, am incercat sa patrund peretele pana la structura de rezistenta, am vazut totul in cele mai mici detalii, iar adrenalina crestea caci ma simteam descoperita si ai fi putut vedea, la fel de bine, cele mai mici detalii ale structurii mele de rezistenta… m-am speriat ingrozitor cand am vazut pe asfalt o parte din tine, o mana crescuta exagerat pe care se asezau florile de tei si praful… m-am ascuns dupa o masina dar aratam destul de caraghios pentru cei care treceau pe langa mine… vroiam sa mai stau, sa ma mai uit sau sa ma mai holbez, dar am plecat…m-am pierdut in hatisul de strazi pe care ar fi trebuit sa le stiu destul de bine, dar nu mai faceam diferenta intre stanga si dreapta, intre inainte si inapoi…
vroiam sa dau timpul inapoi si sa-ti sterg zambetul de pe buze…as vrea sa dau timpul inapoi si sa nu imi mai para rau…nu imi pare rau de nimic, decat de atunci cand am fost o adevarata domnisoara la bratul unui adevarat cavaler!
5 iunie 2010
Sunt genul de persoana care, daca nu reuseste din prima, renunta imediat. Asa s-au sfarsit incercarile mele de a ma da cu skateboard-ul sau de a canta la tobe. Si, in plus, am observat ca “o data cu varsta”, nu mai inveti sa te dai cu bicicleta doar de dragul de a te da cu bicicleta, ca atunci cand esti copil. Asa ca intrebarea cea mai potrivita nu este cum am invatat sa ma dau cu bicicleta, ci de ce am tinut mortis sa fac asta si nu am renuntat, cum fac de obicei.
De 1 mai am cunoscut niste biciclisti, mai mult decat inraiti as putea spune, iar de aici lucrurile s-au precipitat. Se vorbea de biciclete aproape tot timpul si mi se zicea “trebuie neaparat sa inveti”, iar eu am invatat sa desenez biciclete si am facut poze bicicletelor in Danemarca si Suedia, in conditiile in care, inainte, nici prin gand nu mi-ar fi trecut asa ceva. Bicilistii se intreceau, care mai de care, in sfaturi despre cum sa-mi tin picioarele pe pedale, cum sa-mi iau avant, cum sa folosesc frana, cum sa fiu una cu bicicleta, cum sa fiu mai relaxata si sa simt bicicleta. Iar eu, invariabil, dupa cateva minute interminabile de tortura bicicletareasca, imi spuneam in gand, ba cateodata si cu voce tare, ca urasc bicicletele.
Dupa o saptamana petrecuta in tara suedezilor unde bicicletele sunt o banalitate, un simplu mijloc de a evada traficului si de a fi “environmental friendly”, dupa ce era sa fiu calcata cu bicicleta de un pici danez, care, probabil, se credea intr-un Bicycle Need For Speed, mi-am zis ca eu nu pot fi mai prejos! Daca la inceputul lunii mai aveam, inca, o imagine idilica a fetelor care merg pe bicicleta in rochite inflorate, cu esarfele fluturand in vant, la sfarsitul lui mai nu mai ramasese decat orgoliul si ambitia. Dar ce m-a motivat cel mai mult sa primesc un corp strain intre picioare a fost, trebuie sa recunosc, gandul ca in urmatorii 2 ani, cat voi sta in Suedia, voi economisi 60 de euro pe luna daca stiu sa merg pe bicicleta. In total, aproximativ 1200 de euro!!!
Manata de ambitii financiare, cu mintea intunecata de orgoliu, am zis “Urasc bicicletele!”, m-am urcat pe una si am reusit sa-mi tin echilibrul singura, fara sa ma tina cineva de portbagaj. “Victorie!” se citea pe zambetul meu. Dar sentimentul a tinut doar pana a doua zi, cand, urcandu-ma din nou pe bicicleta, nu numai ca nu mai atingeam performantele din ajun, dar am inceput sa simt razbunarea obiectului strain dintre picioare pentru ca imi exprimasem ura cu voce tare – de tare ce ma durea fundul de la sa, de abia mai puteam sa stau pe ea!
(http://www.portocalamecanica.ro/guest-blogger-margareta.html)
2 iunie 2010
pe popa nan – la un colţ de stradă verde şi salbatec, precum o pădure ecuatorială, pe o ploaie rece, ca de iarnă, cu stropi apăsători, care îşi cântau muzicile pentru cine avea urechi să audă şi inimă să înţeleagă, într-o zi de marţi, de mai – m-am intalnit cu lupii… o haită de lupi născută sub tâmpa, venită la bucureşti în căutarea aventurii… mi-au simţit mirosul, transpirasem de frică, inima îmi bătea cu prea multă putere, iar ei ar fi putut să audă orice anomalie în suflul sistolic… nu sufeream de nicio boală de inimă, dar aş fi putut… pentru că eram fraieră şi trăiam în zbucium… mi-au simţit teama şi au început să mârâie…încet au format un cerc în jurul meu…mă mârâiau şi îmi arătau colţii îngălbenţi de poluare…
ca la un semnal ştiut doar de ei au atacat…muşcau şi smulgeau, sugeau sângele şi nu rămânea nici o urmă din mine în jur…ploaia nu avea ce să spele, vântul bătea, iar la un geam cântau clopoteii… lupii sugeau, muşcau şi smulgeau, dar nu mai aveau din ce… eram goală de haine şi de pielea răpciugoasă, de sânge rău, iar ei începuseră să se transforme în fetiţe brunete, cu ochii migdalaţi şi un pic alungiţi, cu gropiţe în obraji… cred că aveau şi o mică strungăreaţă… erau cele mai drăgălaşe copiliţe pe care le văzusem vreodată… ştiam că aveau să crească şi să devină femeia pe care tu o vei iubi.. întotdeauna ea, niciodată eu…
deodată, a apărut el, cel pe care îl iubisem înainte de tine, dar nu era el, ci erai chiar tu cu chipul lui…eram pe popa nan, acolo unde, odată, înainte să-mi pese dacă te doare sau nu, te călcasem în picioare şi te lăsasem să te îneci în propriul sânge…tu râdeai, eu râdeam, n-aveam nici o grijă pe lume… a apărut sau ai apărut, ai strigat ceva ca un claxon, m-am speriat de zgomotul metalic ce ieşea din gura ta şi m-am trezit în zgomotul unui ceas deşteptător pe care nu ştiam că îl am…eram udă leoarcă de transpiraţie şi începuse încă o zi…
aş fi plecat chiar atunci, în pijama, numai să-mi găsesc odată viaţa ce se petrecea altundeva, fără mine…aş fi plecat chiar atunci, departe de locul în care nu aveam nici după ce să beau apă…dar încă nu plătisem pentru toate greşelile strămoşeşti care mă făceau să-mi scarpin pielea capului la fiecare două secunde…eram un clişeu şi aş fi început să fug precum toate femeile proaste atunci când suferă…
sunt un clişeu aşa că toarnă cu uitare în mine, toarnă fără frică, nimic mai rău nu se poate întâmpla…
28 mai 2010
azi am făcut tot ceea ce trebuia să facem împreună…am fost la teatru…ţi-am plătit biletul la capriciile lui goya şi am stat cu tine pe scaun, în mijlocul galeriei…am fost şi am vazut un film pe care eu îl mai vazusem, doar ca să îl văd cu tine…
de fericire că ţi-am îndepinit trei dorinţe, precum peştişorul auriu, ai început să te învârţi în jurul meu, să alergi, să sari, să tragi de mine, să-mi vorbeşti în cinci limbi străine, să-mi cânţi şi să-mi strigi, să dansezi, să te dai peste cap, să sari într-un picior, să mă învârteşti dupa soare, să mă ridici precum un fulg şi să mă arunci în sus, să mă cari în spinare şi să alergi cu mine prin muzeu…
ameţisem şi te-am rugat să te opreşti… am simţit că mi se face greaţă…opreşte-te! îmi venea să vomit atunci şi acolo, în mijlocul muzeului…opreşte-te, am zis din nou…opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te! am început să îngân precum o incantaţie… opreşte-te! opreşte-te! opreşte-te!
la un moment dat, câteva secunde sau câteva secole să tot fi trecut, totul, chiar, s-a oprit…. şi surpriză: de fapt, nu se mişcase nimic…totul era în cea mai dureroasă nemişcare…atomii nu se mişcau, liniştea încremenise totul în jur meu, nici aerul nu se mai mişca, refuza să între în plămâani, inima nu mai vroia să pompeze sangele, greaţa refuza şi ea să mai iasă…haosul şi deriva…zgomotul venea chiar din mine, creştea din adancul meu cel mai adanc, neştiut nici de mine… nu se mişcase nimic şi eram singură…eram singurul zgomot din toata sala… opreşte tot zgomotul şi toata furia, opreşte toata deriva şi opreşte greaţa!
stăteam singură în racoarea muzeului; stăteam singură la o piesa de teatru şi nu mai aveam răbdare până la sfârşit; stăteam singură, pe un scaun, în mijlocul muzeului şi mancam o nectarină nespălată… de fapt, două nectarină…şi, de fapt, nu erau nespălate…o a treia nectarină era lovită şi din ea cursese un lichid ca un vin alb, tulbure…am spălat praful de pe fructe cu el…totul se năclăise….mână mi-era lipicioasă…eram un trup lipicios si toată apă din lume nu ar fi fost de ajuns să mă curăţe…tot ce îmi doream era să ajung la cişmeaua de la ateneu… ea nu mai e acolo, dar eu puteam să simt, deja, apa pe faţă, pe mâini, pe păr, pe tot corpul, pe limba uscată, hidratantă pecum crema de galbenele, efervescentă precum apa sulfuroasă…
eu stăteam singură în răcoarea muzeului; stăteam singură în lumina tare a soarelui şi în căldură sufocantă a asfaltului, iar muştele îmi dădeau târcoale! tu erai departe – îintr-o aventură pe care ai zis că o vei face cu mine… erai departe, erai să vezi cum umbrele încearcă să depăşească bariera sunetului!
25 mai 2010
ma simt ca o minge de cauciuc ce nu mai inceteaza sa se loveasca de pereti si nu o poti prinde stand intr-un loc nici macar o secunda…iar mingea de cauciuc nu are degete sa se prinda de nimic din jurul ei, sa-si traga sufletul, sa schimbe o vorba buna cu cineva, pana nu uita sunetul vocilor…
“daca”, el este cuvantul sperantelor postume… asociat cu modul conditional optativ imi arata zeci si zeci de combinatii ale unui prezent improbabil…
asadar, daca lucrurile ar fi stat altfel, daca eu, mingea de cauciuc, as avea degetele, ele mi-ar fi flamande dupa celulele moarte ale unei epiderme mancatoare de margarete… ce delicatese! ce aroma si ce savoare! ce deliciu pentru papilele gustative! insa, nu se mai gasesc astfel de bunataturi…
dar lucrurile nu stau altfel, mingea n-are degete si se loveste de pereti, de ziduri, de copaci, de ferestre, de tot ce gaseste in cale, intr-o deriva din ce in ce in ce mai ametitoare pe masura ce trompetele ating note din ce in ce in ce mai inalte…prostii de ei cred ca e doar grabita si ii fac loc sa treaca, fara sa incetineasca, pe langa ei…
eu nu am degete si ma lovesc de pereti, de ziduri, de copaci, de ferestre, de tot ce gasesc in calea mea, intr-o deriva din ce in ce in ce mai ametitoare pe masura ce trompetele ating note din ce in ce in ce mai inalte… si nu e nimeni sa ma prinda pentru ca miros a caciuc ars… ii vad cum incep sa se inece si sa tuseasca indata ce se apropie prea mult de mine…
daca lucrurile ar fi stat altfel nu as fi folosit niciodata metafore pentru a spune ce simt… dar lucrurile nu stau altfel, metaforele nu sunt intelese decat de epiderme mancatoare de margarete… si nu stiu unde sa le mai gasesc!
21 mai 2010
mi-ar placea sa pot spune si eu ca, in timp ce ma las purtata, plutind, de acest sentiment de bine, de siguranta, pe care nu l-am cunoscut niciodata, sunt fericita… dar eu i-am alungat, i-am cauterizat pe toti din viata mea, ba unii chiar au plecat singuri… dar ceea ce imi macina pantecele si mai tare, ceea ce face sa-mi apara zgarieturi pe maini, este ca am vrut sa-i alung si din inima mea…am vrut sa fiu usoara, am vrut sa fiu goala de orice amintire ce ar putea sa-mi faca ochii de sticla…am reusit sau n-am reusit?
mi-e teama sa ma intorc acasa pentru ca nu stiu ce ma asteapta acasa… era cineva al carui nume incepea cu a? sau era un baiat care dorea sa fie lovit de traznet si cu care credeam ca voi face cei mai frumosi copii? era cumva un baiat cu 2 roti si o fata muta pentru ca si-a mancat cuvintele ca el si toti ceilalti sa nu le afle? era prea tarziu, ea oricum pleca!
era cumva soare? era parca un oras urat cu case incredibil de frumoase, unde miroase a salcami si a magnolii, iar toamna a flori de tei. nu mai stiu! sunt goala sau doar ma simt goala, pentru ca umbrele nu imi pot umple pantecele, oricum nu pot sa rodesc si nimeni nu pare sa vrea sa am lase sa sadesc nici un sentiment!
20 mai 2010
pe drumul spre nicaieri… akvart, baiatul asteptarilor mele, baiatul care face inimile, care face fetele sa planga… imi sunt lacrimile zaharisite precum dulceata de trandafiri… sunt pe drumul spre nicaieri, departe de tine…imi sunt fericite lacrimile, caci miros a gutui si a vanilie… iti voi spune ultimul secret, iar tu vei inceta sa mai existi… spre nicaieri ma voi transforma in tipat, asa cum mi-am dorit dintotodeauna… zgomotul imi va umple golul din pantece asa cum lacrimile imi vor umple ochii… vor fi sticlosi, stii asta, dar in ei vei putea vedea cum note muzicale, necunoscute pana acum, se vor randui in armonii care isi vor manca sfarsitul… voi avea o casa intr-un luminis, langa un lac mic, mic, mic, dar nu prea mic pentru ca in ele voi strange toate povestile pe care le voi intalni in cele 690 de luni care mi-au mai ramas… va fi un lac mic, dar nu prea mic… va fi patrunzator precum ochiul unui ciclop care iti poate citi in adancul sufletului si dincolo de adanc…
voi avea un baiat pe nume andrei, iar ciclopul va sti de ce il cheama andrei; voi avea o fata pe nume maria, pentru ca este cel mai sincer nume; voi avea un baiat pe nume luca, pentru ca va fi cel mai frumos baiat de pe pamant… ii voi face multe probleme si lui, si lui andrei pentru ca voi dori prea multe pentru ei si nu voi lasa ca timpul copilariei sa curga in ritmul lui… voi avea o fata pe care inca nu stiu cum o voi striga prin casa… voi avea probleme si cu ea, si cu maria pentru ca nu le voi lasa sa se joace cu papusile, ci le voi pune sa-mi cante la pian si la vioara cum curg raurile peste mine… cateodata le voi acompania la acordeon…
voi muri inecata in preaplinul inselator al lacului…
acum stii!